Monthly Archives: Aprilie 2010

Vesnic

O urma lasata de tine e doar un fosnet de frunze, o pleava vanturata;

Un pas mic spre tine imi lasa o alta amintire,

Un cer albastru ma indeamna sa-mi cobor privirea,

Atentia pentru verdele tau imi provoaca doar fericirea.

Intrezaresc pe cer doar soarele vesnic cutezator,

O sageata de foc tresalta spre inima.

Pentru el, pentru ea, care nu au nici o vina,

O alta dragoste traieste pentru doi visatori

Iar cand speranta nu va mai fi,

Mereu cantecul lor va dainui…

Anunțuri

Raiul pe pamant

Oare nu va-ti simtit niciodata „pe un picior de plai, pe-o gura de rai” ? Nici eu nu cred ca am atins exact aceasta afirmatie insa putin da. Am realizat ca in natura este locul unde ma simt poate cel mai bine, insa fara a fi deranjat de altii. Nu stiu de ce, dar atunci cand vreau sa „meditez” imi place sa fiu doar eu si atat. Cateodata nu suport compania altora, iar de aceea ajung sa ma refugiez doar in mine insumi. Probabil ca unii m-ar crede nebun :)) insa poate ca aiurez si asta e tot.

Inca din trecut natura avea ceva aparte, ceva ma atragea spre ea, spre un mister nedezlegat, stiut doar de cei care traiesc intr-u totul in aerul proaspat si plin de libertate. Daca ar fi sa alegi intre a te refugia pe munte si sa stai la puscarie nu stiu cati ani, presupun ca majoritatea ar alege mangaierea naturii. Eu unul asta as alege 🙂

Atunci cand vrei sa evadezi din „jungla” urbana unde vrei sa te indrepti ? Unii ar zice la mare, altii ar alege muntele. In cazul meu ar fi muntele, iar asta doar pentru ca la mare imi place doar sa ma distrez, in rest nimic; in timp ce la munte le ai pe toate : aventura, iarba verde, aer curat, un gratarel, un pui de somn la umbra unui copac, pescuit sau vanatoare, iar daca ai noroc poate dai si de o piscina… si bineinteles zapada asteptata de fiecare dintre noi iarna.

Cateodata ti se ia de tot ceea ce faci, vrei sa scapi de „sef”, de stresul zilnic, de traficul insuportabil si alegi sa pleci si sa te relaxezi in natura. Oare ce ne-am face noi fara ea?… Astazi am ajuns din fericire intr-un loc, in care n-am mai fost de mult timp, dar care m-a facut sa realizez unde merita cu adevarat sa stai singur, singurel. Asezat pe un muschi fraged de pamant, deasupra unei coline de pamant, mi-am zis sa admir imprejurimile. In fata mea se afla muntele, plin de fel si fel de nuante de verde. Adierea usoara a vantului, dar si tornada de frunze, imi starneau o oarecare banuiala. Tremurul crengilor ma facea sa cred ca nu sunt singur si chiar nu eram. Priveam de la radacina fiecarui copac pana in adancul cerului si imi dadeam seama ca eu ocup un spatiu in plus, eu unul doar eram un spectator ratacit intr-o tribuna demult abandonata. Distanta pana la nori mi se parea foarte mica, desi in realitate nu este asa. Varfurile muntilor aproape ca imi dadeau impresia unei granite libere spre al IX-lea cer. Poate ca doar natura isi spunea cuvantul. Omul, adica eu eram cel care doar privea, insa nu facea nimic, nici bine, dar nici rau. Poate ca doar eram un element neutru intr-un circuit cat se poate de natural. Oare natura de ce ne protejeaza de fiecare data, iar noi aproape deloc pe ea? Verdele care il observam la fiecare colt imi deschidea o poarta, o usita a iubirii pentru natura. Brusc, mi sa parut ca sunt urmarit… M-am uiat imprejur si nu am sesizat nimic, cu exceptia a catorva insecte care roiau in jurul meu. Nu le-am dat atentie si m-am ridicat in picioare sa ma uit inca odata. Imi era frica, insa… Natura era cea urmarita. Poate ca stand acolo si doar „meditand” daunam. Pericolul pe care il puteam declansa, imi era adulmecat de toti. Natura voia doar ca eu sa nu exist poate… Si poate ca avea dreptate, s-a saturat si ea de cate i-am facut, defrisari, poluare in toate modurile, gunoaie aruncate la tot pasul, braconaj dar si vanarea de animale pe cale de disparitie, ne face sa fim unici, da exact, noi oamenii suntem unici. Insa distrugerea treptata a naturii, ne da dreptul de a fi stapanii necruatori a tot ceea ce este viu. Poate ca ne vom da seama doar cand nu vom mai avea slugi. Atunci vom realiza ca noi suntem slugile, noi suntem cei supusi, nu ceilalti. Incepand cu anul 2000 cred, am inceput sa ne dam incetul cu incetul seama de pericole, insa intr-o masura tot indiferenti am ramas. Desi ne credem cele mai inteligente fiinte, nu suntem in stare sa avem grija de ceea ce ne-a fost dat sa avem pentru a deveni ceea ce suntem.

O urma de noroi se poate sterge, dar o mlastina nu mai poate fi curatata.


Cel mai mare dusman

Poate ca da… dar pentru mine cel mai mare dusman ar fi stresul, insa cel care dicteaza in acest sens e timpul. Exact. Ce m-as face fara el ?! Ar fi poate cel mai bine. N-as fi deranjat dimineata atunci cand ar suna ceasul sau de ce seara nu as putea sta pana dimineata tarziu. Ar fi un lucru de care as fi multumit. Atunci cand pleci la scoala, trebuie de fiecare data sa ajungi intr-un anumit interval de timp, iar acest lucru mi se pare groaznic, dar mai bine spus e asteptarea pauzei, mai ales la unele ore insuportabile. Timpul „ne freaca” pe toti. Tu nu ti-ai dorit niciodata mai mult timp intr-o zi sau in unele momente? Eu unul da. Poate ca imi dau seama de pierderea „lui” prin activitati inutile, dar eu unul as vrea sa fac ca „el” sa-mi ajunga atat pentru nevoi cat si pentru dorinte. Si totusi… poate ca e mai bine asa. Adica, desi urasc sa ma scol dimineata devreme sau sa-mi sune ceasul pana ma hotarasc sa dau cu el de pamant; insa conteaza si ceea ce faci in timp. Daca n-ar exista aceasta notiune, sacra as putea zice, atunci istoria nici nu si-ar mai avea rostul. Anii si secolele importante ale umanitatii ar fi ceva pierdut. Poate ca razboiul de 100 de ani ar fi durat 1000 de ani sau poate cruciadele ar fi continuat pana in prezent. Totusi timpul e cel care ne „inghite” pe toti. Nu iarta nimic. Atunci cand astepti ceva important, nu mai ai rabdare, iar cand acel lucru apare, simti ca ai pierdut prea devreme acele clipe minunate, relaxante, fara stres, fara bataie de cap cu ce nu-ti face placere. Insa cand esti pus in fata lururilor care nu-ti plac iti doresti sa treaca cat mai repede cu putinta. Eu unul nici nu-mi dau seama cand timpul trece, poate doar atunci cand sunt stresat, in rest nici nu pot banui cum de la ora 9 seara poti ajunge fara sa vrei la ora 2-3 noaptea. Mi se pare prea bine pusa la cale o astfel de saritura in viitor. Iar cand vine vorba de infruntat momentele cele mai neplacute, am impresia ca nu se mai termina desi ele in realitate trec mai repede decat cele pe gustul meu.

Poate ca timpul e singurul care aduce in acelasi timp fericirea, bucuria, mangaierea, satisfactia, placerea dar si  durere, întristare, mahnire, necaz, supărare, tristete. Fara el poate viata ar deveni prea monotona si fara haz. Insa depinde mult si de actiunea desfasurata in „timp”. Totul ramane sa vezi cum imbini placutul cu utilul, actiunea care o savarsesti intr-un anumit timp, modul in carea reactionezi, dar si povata pe care o tragi. Totul consta doar in eficienta, incredere, modul de a aborda un oarecare eveniment, dar si provocarea pe care ti-o ofera de fiecare data timpul pentru viitorul apropiat. Fara el am uita sa ne sarbatorim si zilele onomastice…

Un pas mic pentru tine in trecut, inseamna o urma adanca in viitor.


„Sunshine Award”

Hey! Nu stiu nici eu sigur despre ce e vorba cu premiul „Sunshine Award”, dar se pare ca l-am primit si eu de la Alexya si doar atat pana acum. Ma rog poate or fi mai multi, dar se pare ca am fost instiintat decat de ea. Oricum… premiul  are si el niste reguli:

1. Sa postezi primul !

2. Sa oferi premiul la 12 prieteni !

3. Sa afisezi link-ul lor !

4. Sa le dai de stire printr-un comentariu pe blog!

5. Sa scrii din partea cui este premiul !

Cei pe care ii voi desemna, desi vor fi intr-o ordine haotica, nu inseamna ca nu tin si la ceilalti. Munca fiecaruia merita admiratie si in special sustinere, asta e ceva ce am invatat pe parcurs, insa sa trecem la nomnalizarile premiului „Sunshine Award” :

1. Eliza ( chiar daca nu are vreun site )

2. Samso

3. Caty ( cu doua bloguri 1 si 2 )

4. Laur

5. Anastasia

6. Andi

7. Stiva

8. Rodica

9. Em. A

10. Alecsandra

11. Ax ( desi nu are blog )

12. Alexya

Multumesc tuturor celor 12 persoane si bineinteles si celorlalti, dar mai ales celor care mi-au acordat premiul, sustinere si incredere in blogul pe care il continui. In unele momente eram gata, gata sa-l las balta de tot. Credeam ca nu e bun de nimic si doar a fost o pierdere mare de timp, insa „voi” sunteti cei care m-au ajutat sa nu las balta ceea ce am inceput. Inca odata un MUTUMESC din toata inima 🙂


Zambet

Aud o voce ce parca sufera si ea…

Doar gandul meu geme si urla,

Poate ca eu, poate ca tu, resimtim mahnirea ce ne apasa si rasuna;

Si totusi numai a mea e vina, nu doar a ta…

Cand lacrimi de dor se vor asterne

Un zambet ascuns va rasari, ce mereu imi va prii.


O asteptare fara raspuns…

Doar seara „el” se simtea in largul sau. Nu suporta nimic ce tinea de lumina zilei…nici nu voia sa auda de momentul diminetii sau de cantatul cocosilor in zori. Nu suporta sub nici o forma perioada luminii naturale, insa cel mai mult ura apusul… ooo da…. apusul era cel care il facea sa sufere cel mai mult, aducandu-si mereu aminte de ce a fost vreodata…

Candva si el a fost ca noi toti. O fire zdravana…un baiat zvelt..cu o multime de prieteni… si chiar si o prietena. Insa inainte de a avea o prietena… el suferea. Suferea dupa cineva care nici macar el n-o cunoscuse. Isi dorea o aleasa a sa, desi poate ca si el era confuz. Zile si nopti nu a putut sa doarma bietul de el. Jurnalul sau intim avea mereu aceeasi tema… o prietena care sa-l inteleaga dar si el pe ea. Voia tot ce era mai bun pentru el. Voia aproape imposibilul. Multi „prieteni” ii povatuiau  sa-si bage mintile in cap… pt ca nu va pica din cer nici o frumoasa, nici o ileana cosanzeana careia sa-i placa de el. Era descurajat de toti, insa isi pastra elanul. Speranta lui a ramas singura prietena a sa, iar singurul si poate cel mai bun prieten jurnalul lui.

Cand tocmai visul sau urma sa-si gaseasca sfarsitul, chiar el declarand ca e o cauza pierduta, irealizabila… o noua colega se mutase la el in clasa. Nici nu banuia ce urma sa-l astepte. Stia doar ca merita sa incerce. La inceput „ea” s-a imprietenit cu toti, dupa cum era si normal, insa nu stia mai nimic despre acest tip. Chiar ea, dupa lungi saptamani a tinut musai sa afle cate ceva despre el. Din cele auzite, parerea ei nu se putea definitiva intr-un mod placut. Asa ca odata, la intoarcerea acasa, ea l-a acostat pe drum pe acesta.

La inceput amandoi au fost putin emotionati, insa si-au revenit repede. Atat ea, cat si el nu stiau ce sa umareasca, oare chiar incepeau sa se placa?! sau doar aveau impresia. Ochii ei verzi il fascinau, insa si pe ea la fel, dar in cazul lui acestia aveau un ton  usor albastru. Si totusi… dupa lungi replici, pe care amandoi le aruncau cu toata inima doar pt a se flata reciproc, urmau sa aibe ca si rezultat o noua si stransa relatie de dragoste. Calea celor doi in sfarsit incepea sa strabata acea prapastie a fericirii. Totusi… orice drum are un sfarsit, la fel si al celor doi; trebuiau sa se desparta. Stateau in cartiere diferite, dar… el a refuzat, a refuzat intr-un mod hotarator si foarte raspicat. La auzul acestui refuz, ei i-a tresaltat inima de fericire. Aproape ca timpul nu-i mai putea sa-i sufere. Trecusera doua ore de cand plecasera de la scoala si tot pe strada se aflau. Pana la urma ajunsi in fata casei ei, acesta a stat o vreme, nestiind exact daca si ea ar vrea acelasi lucru. Dar ea murea de nerabdare. Si… patruns de o vointa asemeni unui adevarat leu… lua taurul de coarne si se aproapie sfios de ea. Cand nimeni nu se astepta la un asemenea gest, amandoi isi apropiara unul de altul buzele, dar cat mai in reluare cu putinta. Beneficiau pana la ultimul strop de iubire, de timp care a mai ramas. Si astfel un sarut pasional se asternu in amintirea fiecaruia, pe care nimeni nu avea sa-l uite vreodata.

Trecusera aproape doi ani de cand erau impreuna, poate chiar trei, dar ei tot se iubeau. Aproape nimic nu-i mai putea desparti. Atat el, dar si ea erau romantici unul pentru celalalt. Poate cel mai romantic cuplu pe care il vedea intreg liceul. Nimeni nu credea ca un tip ca el, asa emotiv cum era putea sa ascunda ceva in adancul sau. Nimeni nu-i acorda nici o sansa. Doar prietenii adevarati ii ridicau moralul, doar ei, nimeni altcineva nu il sfatuia sau il dirija in ceea ce sa faca. Sau poate ca da… intuitia sa, ratiunea dar si sufletul erau cele care il indrumau pe drumul dragostei fara sfarsit. La fel se simtea si ea, toate prietenele ei il indrageau pe el, in cazul in care ar fi parasit-o ele aveau deja o prada sigura. Insa ea era cea menita sa-i fie prietena. Nimeni si nimic nu mai conta pentru ei.

Totusi intr-o zi, cand se intorceau de la scoala, in timp ce treceau ultima strada inainte chiar de a se desparti in fata casei ei, un „monstru” i-a lovit in plin. Insa nu doar ei erau cei care aveau de suferit, nu doar ei se aflasera pe trecere in acel moment. Toti cei prezenti au ajuns la spital, unii chiar iesind morti din acest accident mortal si inconstient al unui sofer aflat sub influenta alcoolului si al drogurilor. Bilantul a fost de 7 victime si 4 morti. Insa vestea proasta de abia acum venea. Printre cei morti se afla si ea, chiar ea, prietena lui. Numai cel de sus stia de ce s-a intamplat asa. Insa tot acest accident s-a intamplat chiar inainte a se insera, chiar sub linistea si farmecul unui apus de soare blestemat. Dupa ce si-a revenit din coma dar si din traumatismele provocate pe intreg corpul, el avea sa sufere de altceva. Pierderea fiintei iubite era cu mult mai dureroasa decat o pierdere a unui picior sau a unei maini. Nu putea sa sufere ceva atat de scump, asemeni unui smarald de o asa rara si valoare nepretuita.

Si astfel… dupa mai mult de 2 ani, de la moartea ei, el se transformase intr-un monstru. Nu mai voia nimic. Ura tot ce tinea de ziua; dar de apus nici ca voia sa-si mai aduca aminte vreodata. Cel mai mult se simtise bine alaturi de ea seara, cand intunericul trona, iar luna se arata zvapaiata pe cerul instelat si senin, un cadru perfect celor romantici. Intalnirile cu ea se desfasurau de cele mai multe ori sub clar de luna, pe marginea unui iaz, sau a unui helesteu uitat de lumea orasului fara orprire din cele lumesti.

Da… iar acum el se transformase intr-o adevarat bestie, care chiar a ramas fara soarta, fara vreo izbanda. Cu fiecare zi care trecea de la accident, el se uita pe cer si isi recita adanc cate un poem de tristete, melancolie, in semn de regret pt ea. Ea a reprezentat totul pentru el, iar acum gata, disparuse. Mormantul ei chiar se umplea mereu de flori proaspete, de care chiar el insusi avea grija, fel si fel de inscriptii de jur imprejur si cate o poezie la fiecare sfarsit de saptamana. Tinea la ea chiar si acum, desi multi ii sugerau s-o uite, sa-si gaseasca alta, pt ca ea oricum nu se va mai reintoarce, nimic nu mai putea s-o aduca inapoi, nimeni. Si cu fiecare zi care trecea, care se departa de acea zi dezastruasa, el mereu isi aducea mai mult aminte de momentele placute petrecute alaturi de ea. La fiecare luna plina, un nou urlet de singuratate se auzea in vazduh, o noua strigare fara raspuns le zbuciumau multora somnul, o noua glasuire ragusita de atata mahnire si amaraciune se indrepta catre cerul ce ii  plangea amar destinul.

Poate ca… si acum se mai aude, la fiecare rasarit de luna noua cate o cugetare plina de duiosie si freamat din adancul sufletului; sub forma de izbucnire a unui murmurat nedeslusit al unei bestii, a carui amintire nu se va pierde niciodata.


Utopie aprope imposibila

O vreme apriga si fara speranta se asternuse peste oras. Doar zbucium si groaza aveai sa intalnesti pe fiecare strada. Adolescentul  din viata de zi cu zi a acelui oras era nepasator in tot ceea ce facea. Scarbit pana peste cap isi dadu seama ca mai poate exista ceva dincolo de toata aceasta mizerie si acel haos, ceva diferit, neobisnuit si placut in acelasi timp, ceva care sa te faca sa te simti implinit si fericit in adevaratul sens al cuvantului.

Si acest spatiu, la care doar putini puteau aspira era NATURA, exact o oaza intr-un desert pustiu, o raza de speranta neasteptata putea sa-i schimbe pe locuitori. Si in acel tinut totusi locuia cineva. O alta fiinta putea sa existe in alta lume paralela, dar total diferita ? Da! Aceasta posibilitate exista, dar nu oricine stia de ea. Adolescentul, ingrozit de acest spatiu mirific si tamaduitor in bolile pt care nu exista leac,  isi arunca o scurta privire spre peisaj. Si… vrajit de prospetime si puritate observa pe cineva. Nu-i venea sa creada, ce cauta o adolescenta in astfel de locuri si imbracata total ciudat de cele de aceeasi varsta din oras. „Oare chiar exista ?” 

Si exista. O fata cu al carei suflet putea strabate negura cea mai adanca din inima oricarui adolescent al orasului. O iubire imposibila isi facea aparita intre cei doi. Tanarul, a carui inima era intunecata dar in interior deschisa, incepu sa vorbeasca ca si cum s-ar cunoaste de o viata. Iar tanara il accepta pana la urma ca fiind sincer fata de ea, dar confuz. Dupa ce si-au spus amandoi, unul altuia aproape intreaga poveste a vietii lor, veni timpu ca ei sa se desparta. Durere si suferinta se abatu pe capul lor. Tanara era chemata alaturi de mama sa (mama natura), iar el trebuia sa se intoarca inapoi de unde a venit. Distanta care ii facea sa nu se mai intalneasca niciodata, dar si lumea in care traia fiecare, le sugruma intreg avantul in dragostea necurmata de nimeni si nimic.

Si ajunsi acasa amandoi, nu mai stiau pe ce lume traiesc. Erau complet deprimati. Desi nu s-au vazut decat o singura data, se gandeau unul la altul.   Nu trecea o zi fara ca unul dintre ei sa    priveasca spre cer si sa isi imagineze chipul celuilalt. Totul parea imposibil pana cand…. intr-o zi o raza rasari pe taramul fiecaruia. In oras verdeata cucerea pas cu pas, strada cu strada, iar in cealalta parte, copii, adulti, adolescenti se bucurau unul de altul in adancul naturii. De acum cei doi se puteau intalni zi de zi, ora de ora, clipa cu clipa, tinandu-se de mana si sarutandu-se. Aproape ca zilele nu mai pareau o povara in orasul intunecat, iar in natura se putea observa o altfel de atmosfera, una care inlocuia pustiul inocent cu rasete si momente de satisfactie.