Raiul pe pamant

Oare nu va-ti simtit niciodata „pe un picior de plai, pe-o gura de rai” ? Nici eu nu cred ca am atins exact aceasta afirmatie insa putin da. Am realizat ca in natura este locul unde ma simt poate cel mai bine, insa fara a fi deranjat de altii. Nu stiu de ce, dar atunci cand vreau sa „meditez” imi place sa fiu doar eu si atat. Cateodata nu suport compania altora, iar de aceea ajung sa ma refugiez doar in mine insumi. Probabil ca unii m-ar crede nebun :)) insa poate ca aiurez si asta e tot.

Inca din trecut natura avea ceva aparte, ceva ma atragea spre ea, spre un mister nedezlegat, stiut doar de cei care traiesc intr-u totul in aerul proaspat si plin de libertate. Daca ar fi sa alegi intre a te refugia pe munte si sa stai la puscarie nu stiu cati ani, presupun ca majoritatea ar alege mangaierea naturii. Eu unul asta as alege 🙂

Atunci cand vrei sa evadezi din „jungla” urbana unde vrei sa te indrepti ? Unii ar zice la mare, altii ar alege muntele. In cazul meu ar fi muntele, iar asta doar pentru ca la mare imi place doar sa ma distrez, in rest nimic; in timp ce la munte le ai pe toate : aventura, iarba verde, aer curat, un gratarel, un pui de somn la umbra unui copac, pescuit sau vanatoare, iar daca ai noroc poate dai si de o piscina… si bineinteles zapada asteptata de fiecare dintre noi iarna.

Cateodata ti se ia de tot ceea ce faci, vrei sa scapi de „sef”, de stresul zilnic, de traficul insuportabil si alegi sa pleci si sa te relaxezi in natura. Oare ce ne-am face noi fara ea?… Astazi am ajuns din fericire intr-un loc, in care n-am mai fost de mult timp, dar care m-a facut sa realizez unde merita cu adevarat sa stai singur, singurel. Asezat pe un muschi fraged de pamant, deasupra unei coline de pamant, mi-am zis sa admir imprejurimile. In fata mea se afla muntele, plin de fel si fel de nuante de verde. Adierea usoara a vantului, dar si tornada de frunze, imi starneau o oarecare banuiala. Tremurul crengilor ma facea sa cred ca nu sunt singur si chiar nu eram. Priveam de la radacina fiecarui copac pana in adancul cerului si imi dadeam seama ca eu ocup un spatiu in plus, eu unul doar eram un spectator ratacit intr-o tribuna demult abandonata. Distanta pana la nori mi se parea foarte mica, desi in realitate nu este asa. Varfurile muntilor aproape ca imi dadeau impresia unei granite libere spre al IX-lea cer. Poate ca doar natura isi spunea cuvantul. Omul, adica eu eram cel care doar privea, insa nu facea nimic, nici bine, dar nici rau. Poate ca doar eram un element neutru intr-un circuit cat se poate de natural. Oare natura de ce ne protejeaza de fiecare data, iar noi aproape deloc pe ea? Verdele care il observam la fiecare colt imi deschidea o poarta, o usita a iubirii pentru natura. Brusc, mi sa parut ca sunt urmarit… M-am uiat imprejur si nu am sesizat nimic, cu exceptia a catorva insecte care roiau in jurul meu. Nu le-am dat atentie si m-am ridicat in picioare sa ma uit inca odata. Imi era frica, insa… Natura era cea urmarita. Poate ca stand acolo si doar „meditand” daunam. Pericolul pe care il puteam declansa, imi era adulmecat de toti. Natura voia doar ca eu sa nu exist poate… Si poate ca avea dreptate, s-a saturat si ea de cate i-am facut, defrisari, poluare in toate modurile, gunoaie aruncate la tot pasul, braconaj dar si vanarea de animale pe cale de disparitie, ne face sa fim unici, da exact, noi oamenii suntem unici. Insa distrugerea treptata a naturii, ne da dreptul de a fi stapanii necruatori a tot ceea ce este viu. Poate ca ne vom da seama doar cand nu vom mai avea slugi. Atunci vom realiza ca noi suntem slugile, noi suntem cei supusi, nu ceilalti. Incepand cu anul 2000 cred, am inceput sa ne dam incetul cu incetul seama de pericole, insa intr-o masura tot indiferenti am ramas. Desi ne credem cele mai inteligente fiinte, nu suntem in stare sa avem grija de ceea ce ne-a fost dat sa avem pentru a deveni ceea ce suntem.

O urma de noroi se poate sterge, dar o mlastina nu mai poate fi curatata.

Anunțuri

About Radu

„Omului îi trebuie un vis ca să suporte realitatea.” — Sigmund Freud Vezi toate articolele lui Radu

One response to “Raiul pe pamant

  • Caty Arya

    Superb postul!
    Sunt deacord cu tine…in toate privintele.
    Natura e minunata si atata timp cat omul nu a intervenit asupra ei e super!
    Si eu cand am fost la padure ….am stat singura printre copacii padurii si iarba, am avut momente cand ma simteam ca sunt in plus si stiam ca acolo as putea sta o multime de timp fara sa ma misc doar sa ascult padurea. Si la mare ar fi frumos…daca am asculta valurile si pescarusii.
    Oricum.superb post, ma bucur ca ti-ai reancarcat bateriile”
    Intradevar..nu stiu cum ne mai suporta planeta noastra :))

    ok…hai ca incep sa adorm! ;)) …te pup

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: