Monthly Archives: septembrie 2010

Sfârşit-început…

Uite ca, s-a dus si prima luna de toamna… Unii dintre noi am asteptat-o, altii nu :)) Ca de obicei, timpul nu iarta pe nimeni, nici macar pe mama natura iar asta se vede an de an… Deeeci, pot spune ca luna septembrie semnifica un nou inceput ( de scoala ); din pacate sau din fericire… Unii dintre noi sunt fericiti pentru ca pasesc  spre un nou drum, cel al primei zi de scoala din viata lor sau al primului an de liceu. Altii sunt deja săturati pana peste cap de scoala si alte chestii. Insa activitatea asta „frumoasa” face parte din viata noastra, toti trecem prin asta, indiferent daca vrem sau nu. Vara din pacate s-a sfarsit si odata cu ea si vacanta mult asteptata an de an :X Of, of, amintiri vara de vara as putea spune…
Totul pare ca nu ma vrea sa stea pe loc. Ah… nici acum nu-mi vine sa cred ca sunt unde sunt si ca ma indrept spre a deveni adult… Totusi, trebuie sa-mi accept soarta cu demnitate; victorie sau infrangere, asta nu e o scuza sa nu fi constient de ceea ce faci.
O sa ne fie dor la toti de vara, asta e clar, dar wow… fiecare anotimp are ceva bun in el, ploaie/soare, zapada/frig, ce mai conteaza, trebuie sa ne bucuram de ele. Anii trec, viata trece, si odata cu ea si noi ne ducem. Inca nu plangem dupa tinerete, dar ne dau lacrimile pentru copilarie… si… asta e doar inceputul. Mai avem mult de parcurs in viata, iar acesta e doar un sfarsit-inceput, doar o alta raza de lumina sau doar o picatura de intuneric pe soseaua noastra cu un singur sens. Nimic nu e intamplator, totul are un inteles.


Doar eu si tu…

Doar eu si tu, doar un sarut, doar un minut.

Vrei sa pleci ?

De ce ?

Chiar nu ramai ?

Tu chiar ai uitat, ce dor simteam…

Cand rezemati spre luna plina noi priveam.

Doar eu si tu, doar un sarut, doar un minut.

 

Chipul tau, soare imi era,

Umbra ta, in noapte se adeverea,

Dorinta ta, lege se chema.

Plangeam cu lacrimi de tristete…

Doar noi, sub dragostea acelor timpuri

Uitate de lume, sub ploaie de sentimente

Puternic nemiscate de usoare regrete.

Doar eu si tu, doar un sarut, doar un minut.


Love you guys

Stiu ca suna ciudat, dar „dupa rau urmeaza si bine” cum spunea o prietena. Postul de mai jos cred ca a fost destul de convingator pentru descarcarea mea neprevazuta. E bine sa faci si asta, cum spunea o alta prietena :))) Altcineva spunea ca e mai usor sa vorbesti cu un strain si sa te inteleaga mai usor decat un best friend. (culmea o alta amica:))) O alta persoana mi-a sugerat sa ma descarc liber, ea fiind pregatita pentru aceasta. Un alt bun prieten ma intreba mereu, ce ai? suparat pe viata ? insa eu refuzam sa ma descarc, tineam in mine…

Si totusi… extremele nu au intarziat sa apara. Mi-am suparat cea mai buna prietena, mi-am suparat cea mai draga persoana din viata, am devenit din ce in ce mai nervos cu fiecare minut. Urat sa ti in tine atata timp… o zi, doua, trei, putem continua daca vrei ?

Imi pare rau pentru toti pe care i-am suparat cu starea mea de „emo” ca sa zic asa. Mai ales celor dragi mie, prietenii stiu de ce 😉

So… love you guys ! Prietenii adevarati sunt rari, gaseste-i, nu vei regreta…


Incotro mergi straine ?

Degeaba, aproape nu mai are sens nimic… Totul pare ca se indreapta spre alt drum, alta strada, de ce nu si autostrada ? Poteca mea e inchisa, e inca in constructie si nimeni n-o va termina, doar „Eu” voi putea. Atat de inzapezit mi se pare fiecare ascunzis acuma. Nu mai vreau nimic, pe nimeni, gata, pa. Mergi in pace, oricine ai fi. Nu te mai vreau, s-a terminat, totul e inchis. Ora sapte a trecut, mergi acasa. De fiecare data vreau sa fug, dar asta stiu ca n-are rost, asa ca… nici macar n-am de ce sa incerc, nu? Pot fugi, dar nu ma pot ascunde. Nu vreau sa fiu un las. E drumul meu, nu aici, nu tocmai cu mine…

O cascada de ranjete ironice clatina fiecare piatra din temelie. Strada ta, strada lui, a mea. Ne paste pe toti inundatia dezastrului, si… degeaba; prea putini fac ceva in legatura cu asta. Ai nevoie de o lopata pentru rabdare? Cumpara-ti !!! Nimeni nu ti-o va da gratis, nimeni nu te va ajuta, obisnuieste-te cu asta.

„Eu” ?

Ce-i cu mine ? Nu cer nimic de la nimeni. Astept in acelasi colt al meu, acolo unde numai eu lucrez, in rest, NIMENI. Doar „Eu”. Am rabdarea mea acolo, stiu a cugeta departe, nimeni nu banuieste asta, doar „Eu” si poteca mea jalnica o stim prin padurea asta de tristete. Speranta ? Hmm… e doar un alt basm poate; sau… poate va aparea si ea, candva, undeva, cumva. (adica niciodata)

Nu exista nu stiu, asa e, ai dreptate. Nu vreau !… da, asta e raspunsul corect. Iar eu prefer sa raspund corect, nu vreau, nu mai vreau. Nu ma dau batut, asta e cert, dar… acolo unde astept in zadar, mai bine lipsa. Punct si nu vreau. Trec deja la urmatoarea masuratoare. Vreau doar sa termin de pavat poteca mea deplorabila si doar atat; pentru ca „Eu” sunt ala care munceste aici, „Eu” sunt ala care aduce si livreaza tot ce se afla in prezent aici, doar „Eu” si atat, nimic mai mult, shhhh. Gata, hai acasa, tura s-a terminat. Maine o luam de la capat si tot asa. Unde esti speranta ? Acasa ? Dormi ? Bine faci, acolo sa ramai, n-am nevoie de tine…


A visa, a nu visa ?

Liniste. Toate incep parca sa amuteasca in jurul meu. Totul devine foarte ciudat. Ma avant pana in acea stare a confuziei si … tot nu recunosc nimic din ce mi-e foarte cunoscut. Ajung intr-o alta lume, acolo unde doar vreau sa visez. Ma arunc si… deodata un nor de fericire pluteste deasupra mea. Am impresia ca nu sunt bine venit aici. De ce? M-am obisnuit asa mult cu ploaia de lacrimi ? Mi-e asa cunoscuta tristetea interioara ? De ce? Nici macar eu nu stiu.

Ah… ce bine e. E atat de bine. Realizez ca totul se va termina deja. Optimism ? Nici vorba. Cunosc acel entuziasm care ma duce cu gandul la groapa depresiei. Oare va fi in regula dupa ce se va termina ? Poate ca da, poate ca nu.

Si totusi visez…


Vremuri…

Af, ma dau in vant dupa placa de sk8… E o poveste lunga, unii stiti, unii NU. Oricum ar fi, nu povestesc acum…

Vremuri, aff ce vremuri apuse…


„EU” (1)

Viitor, speranta, catastrofa.

Prezent, rece, tensiune.

Trecut, tristete, melancolie.

Si… „Eu”. Toate intr-unul singur, doar „Eu”. Candva ma aflam singur intr-o padure a tuturor starilor. Am explorat optimismul, am invatat tot ce se putea despre el, iar cand ma asteptam sa-l aleg, am renuntat. Totul doar intr-o fractiune de secunda. Asa e viata… Totul depinde doar de o clipa si gata. Te trezesti intr-o realitate diferita de existenta ta. Am luat-o la pas din valea tristetii si a amaraciunii, pana in varful iubirii si al fericirii.

Nu stiam ca acea „drumetie” va fi… ei bine, va fi chiar viata mea. Atat de putin timp, si atatea de vazut. Credeam ca n-o sa mai am timp sa ajung peste tot. Si pot spune ca tot n-am reusit in totalitate. Mai am atatea de descoperit. Ma aflu doar in primii ani de expeditie si deja sunt mandru ca am reusit sa-mi duc la bun sfarsit „obiectivele”. Atat de naiv, cateodata. Ah.. mai am atatea de invatat.

Brazii care se afla in acest moment langa mine par a fi prea binevoitori. Si… chiar sunt. Ma bucur ca se afla aproape de mine. Ce m-as face fara ei… Furtunile de tristete ce se abat aproape zilnic sunt absorbite pe deplin de masivitatea si potentialul acestora. Si totusi… cateodata unele picaturi ma ating si pe mine.

Of, ce n-as da sa rascolesc padurea asta in intregime. Tocmai ce am ajuns la prapastia amaraciunii. Atata efort si pentru ce ? Pentru a da piept cu acest gol infundat ? Poate ca da, poate ca nu. Sunt curios cum o voi traversa. Mereu trebuie sa existe o solutie de a merge mai departe. Asa se intampla de fiecare data. Cand vrei sa cobori, defapt urci; iar cand urci, ajungi brusc la pamant. Oare viata e dreapta ? Banuiesc ca nu 😀 Oricum ar fi, trebuie sa merg mai departe. Mai e mult pana se insereaza, iar eu tocmai ce am poposit de trei ori pana acum. Odata in desertul sperantei pierdute, odata la cascada entuziasmului nesfarsit, iar acum tocmai ce am dat de acest obstacol, aceasta prapastie; care se pare ca sfarsit nu are. Sper sa nu cad, si totusi ma avant cu putin curaj. Atata lasitate ? De ce? Poate ca riscul de a ramane pierdut pe viata conteaza destul de mult.

Si astfel calatoria continua, spre un nou necunoscut, spre o noua palpitanta destinatie, spre un noua competitie; aceea de a ramane in viata si cu capul pe umeri, bineinteles.


„Tu”

De fiecare data doar… „Tu”. Nicidecum n-am incetat sa nu te mai privesc, sa nu te mai admir. In fiecare dimineata radioul pornit, muzica in fiecare coltisor al casei, si … „Tu”. Dormeai ca un prunc, exact ca un nou-nascut. Fiecare melodie iti provoca o stare si mai somnolenta, nimic nu se compara cu somnul tau profund. Nu voiam sub nici o forma sa-ti tulbur acea armonie, acea liniste interioara. Miros de ceai te imbieta in fiecare duminica dimineata. Era ziua ta preferata si in acelasi timp ziua noastra speciala. Niciodata nu-ti lipseam cu micul dejun la pat. Doar „Tu” erai cea care imi provoca entuziasmul de a ma trezi mai devreme decat o fac de obicei si sa stau langa tine. Simteam cum te apropiai de mine, doar prin zambetul tau… si gata. Atat era de ajuns pentru un sarut. Doar „Tu” stiai cel mai bine sa destinzi atmosfera de dimineata. Prezenta ta era totul. Doar „Tu” … si iar „Tu”.

Intotdeauna cand auzeam glasul tau eram alaturi de tine. Trebuia doar sa spui cuvantul magic, iar tu te si aflai in bratele mele. Frunzele de toamna ne aminteau de fiecare data de clipele in care timpul ne presa la nesfarsit, dar nu incetam nici eu, nici „Tu” sa fim unul langa altu. Doar „Tu”… si iar „Tu”.

Zi de zi, ora de ora, prezenta ta imi ocupa fiecare pauza, fiecare minut liber de care aveam parte. Candva ne iubeam, undeva intr-un parc noi doi ne indragosteam. Acelasi loc, aceeasi banca. Si acum, cand trec prin acele locuri demult uitate; imi amintesc de tine, de mine, de… noi. De ce a trebuit sa se intample totul asa de repede. Timpul chiar nu iarta pe nimeni? De ce? Atat de multe momente s-au petrecut in acele vremuri. Prima noastra intalnire, primul nostru sarut, prima noastra poza. Acum totul e doar un trecut romantic si trist… De ce? Doar „Tu”… si iar „Tu”.

Nu mai cred in nimic, nu mai sper in nimeni, nu mai am incredere decat in mine ? Oare isi va mai aminti cineva de noi ? Oare asta a fost tot ? Un alt cuplu indragostit si gata ? Poate ca da, poate ca nu. Suferinta prin care am trecut amandoi… nu ii doresc nimanui. Ah… si cand ma gandesc la fiecare noapte pierduta pana in zori numai cu tine. Atata durere… nu mai pot rezista. Uneori as vrea sa fiu acolo cu tine, sa dispar din lumea asta, sa fie totul mai usor. De ce a trebuit sa pleci ? De ce doar o fractiune de secunda ne desparte pentru o eternitate ? Oare chiar asa a trebuit sa se intample ? Cu ce am gresit ? Simt ca inca nu m-ai parasit. Inca esti langa mine… Doar „Tu”… si iar „Tu”.


Reînvierea (2)

„Stau in noapte,gandindu-ma,”

Sub patura mea de speranta, ghemuindu-ma.

Meditez, dar in zadar.

Imi zboara gandul departe,

„La ce a fost si nu va mai fi…”

Oare se va mai putea remedia ?

Oare speranta mea… va mai conta?

„Cred, sper intr-o reinviere”

Si totusi… nu voi suferi deloc ?

Si candva… timpul va sta pe loc ?

„Dar ma amagesc singura.”

„De ce dragostea mea?”

De ce nu mai ai incredere in mine acum ?

De ce continui sa crezi doar in zvonuri ? Chiar nu vezi ?

„Incetul cu incetul se stinge ce a fost…”

„Si nu sunt sigura ca voi rezista; „

„Dar cred, sper intr-o reinviere.”

Va mai amintiti poezia „Reînvierea”. Ei bine, v-am spus ca acea poezie nu a fost scrisa de mine. Cea care o vedeti postata mai sus este combinata. Adica am pastrat versurile celeilalte, dar am continuat intr-o alta maniera ordinea. Sper sa va placa. 😀 – „Reînvierea`s back” :)) )


„EA” (3)

Privesc, dar nu mai reusesc. Ce ? „EA” nu mai e. A disparut. Praf si pulbere a mai ramas intre mine si „EA”. Candva o iubea, candva toata dragostea i-o arata. Ceva intotdeauna ii unea, ceva niciodata nu inceta sa… Ce? Sa-i opreasca din al lor vis etern. Intr-o cruda realitate doi tineri stau intr-o continua anxietate. El nu vede, el nu observa, nici macar nu relationeaza ce „EA” incearca cumva sa demonstreze. Sentimente zboara unul cate unul. Deodata ultimele care supravietuiesc se prabusesc fara incetare ca intr-un ocean de lacrimi, suferinta, teama pentru persoana iubita. Speranta e cea care ramane ultima; inchisa intr-o cutiuta, legata cu panglica de afectiune, colorata in rosul pasiunii, precedata doar cu o singura cheita.

In trecut, amintiri o rascoleau. Plangea si „EA” si el. Radeau fara incetare, se plimbau doar`nainte de plecare. Si atunci… „EA” cand suflet nu mai avea, in asteptarea despartirii „EA” tot se afla. De ce? De ce tocmai „EA” ? Atat de mult tinea la „EA”, atat de mult o admira, si in acelasi timp o iubea si alerga dupa fiecare picur de fericire ce il oferea.

Prezent. Tacere. Liniste de inmormantare, doar asa el in chemarea mortii inca asteapta. „EA” acum ramane doar intr-o mare nesecata de memorie cognitiva, unde valurile reci si calde se intalnesc in acelasi moment, in acelasi ocean de simpatie, in acelasi baiat cald si dragastos, in acelasi el.

Viitor. Urgie. Dezastru. Cei doi nu mai exista, doar poza ce sta capsata in paginile de jurnal ale fiecaruia mai ramane in viata acum. „EA” traieste vesnic, ratacita undeva intre rai si iad, printre nori, schimbata in vapori. Poate ca acolo sunt impliniti, sau poate ca vor ramane pe veci dezamagiti. 😐


Furtuni acute

Ploua, un glas mi se ineaca in lacrimi,

Privesc, ma gandesc dar… in zadar, nici eu macar nu izbutesc

Sa inteleg, ce a fost candva si totusi; doar undeva tristetea mi-o traiesc.

Prind aripi, flacari de speranta mistuiesc,

Se aude doar o fosnitura… frunze, amagire intrezaresc.

Amintiri uitate, poze imprastiate, jurnale rasfirate… toate ard;

Ating un suflet, descopar o lumina, iubesc si ma afund, dar cad.

Rostesc cunvinte, urmate de idei pripite,

Ma avant in rasate, adesea plansete, astept si totul ?

Totul o ia razna, totul e atat de tacut, in al noptii amar trecut.


O raza de speranta pierduta

In renovare….