Category Archives: Creaţii

La multi ani! Sfarsit de 2 ani :D

Uite ca a mai trecut un an, si…. deja imi iau ramas bun de la blog. Asta e. Atata m-a tinut. Defapt blogul o sa-l pastrez toata viata, imi iau acuma adio doar de la postari, pt ca nu cred ca voi mai trece curand pe aici. Recunosc ca anul asta am fost cam lenes, n-am mai postat la fel de mult ca in 2010, insa poate ca asa a trebuit sa fie. Am trecut prin schimbari, am intampinat diferite obstacole, ei sa nu exageram, mai bine spus diverse greutati, ca orice om de altfel. Oricum cu toate ca e ultima zi 31 dec, ultima zi din oricare an, urez LA MULTI ANI noului an, de data aceasta 2012 :)) si La multi ani blogului, cu toate ca e ultimul lucru care-l mai scriu pe aici.

Pot spune ca am trecut multe cu el. Am realizat multe lucruri pe parcursul a 2 ani. Cred ca se poate spune ca a fost o perioada de maturizare din viata mea. Nu stiu ce sa zic. Nici eu nu sunt sigur de asta. Oricum sunt multumit pe deplin. E un lucru pe care l-am dus pana la sfarsit. Putine se duc pana la sfarsit, multe se lasa doar incepute si abandonate dupa primele zile, saptamani. Stiu ca putini sunt cei care citesc pe aici, si mai putini cei care lasa o parere. Va multumesc tuturor, chiar daca v-a placut sau nu:)) cel putin ati incercat sa cititi si poate nu v-a placut, se mai intampla asta e. Fiecare are gusturile sale.

Bun deci sa recapitulam. In doi ani am realizat ca stiu a scrie poezii, am realizat ca pot scrie si proza, (mai am de lucrat la acest capitol), am demonstrat ca pot duce la capat un proiect, o idee initial neverosimila, dar proaspat pusa in practica in 31 dec 2009. Ma gandesc ca daca puteam prevedea viitorul poate ca nu m-as mai fi aflat aici. Nu imi place necunoscutul, dar cateodata are si el partile sale bune, si rele. Nu risti, nu afli ce castigi.

La multi blog, La multi ani 2012. Punct si de la capat. Pana una alta ne auzim pe www.writewithpassion.wordpress.com Salutari si voua si toate cele bune 😛

Bloguiesc doar de 2 ani, asa ca… puteti crede orice,

Radu


Final de capitol

Salutare. E drept ca n-am mai trecut demult pe aici, asta e clar. Insa a trebuit sa iau o hotarare importanta in legatura cu blogul, si anumeee, daaaaa ma muuuut, ei spre bucuria/tristetea voastra ma mut cu totul, aproape cu tot. O sa las posturile si comentarile pe acest blog, nu voi sterge absolut nimic. Va ramane ca si o pagina de istorie… Va intrebati de ce am decis acest lucru. Ei bine sunt prea multe motive ca sa le dezbat, insa cel mai important este : va trebui sa accept schimbarea. Da, schimbarea pe care autorul acestui blog s-a incapatanat s-o accepte, schimbare in ceea ce priveste psihicul sau, starile sale emotionale, temperamentul sau, gandirea. Recunosc ca am incetat sa cred ca se intampla asta, insa asta e, SE INTAMPLA. Oricum nu pot spune decat ca mi-a placut aceasta experienta pe care creeed… ca am acumulat-o in acest timp (aprox 2 ani). Inca nu stiu exact ce voi face pe viitor, chiar nu stiu, probabil imi voi asculta doar firea, instinctul si ratiunea. Cert este ca voi ramane inca pe wordpress, dar inca nu mi-am facut noul blog, nu, inca nu am apucat. Va voi tine la curent, pe care vor sa ma viziteze in continuare. „Trecutul e trecut si trebuie lasat in urma”, cum spunea cineva. Cu toate ca nu voi putea uita acest lucru niciodata. In fine, imi pare pt ca poate ati asteptat sa dau din ce in ce mai des semne de viata, dar n-am renuntat. Daaa si cel putin sunt multumit pe deplin de acest fapt. Ne vedem pe viitorul blog. http://writewithpassion.wordpress.com/

P.S. Acest blog va face 2 ani pe data de 31 decembrie 2011.

       Sfarsit


Incertitudine

Postul a fost realizat in data de 29 aprilie 2011. Nu am postat la timp, pentru ca am uitat cu totul de aceasta „notita”. Uitati ce a iesit:

„Avânt departe, Univers

Trăiesc o clipă, râd, regret

Viitorul amplu, nelimitat

Nesigur, incert, intact.

 

Alerg prin versuri…

Am remuşcări, nu-mi amintesc

De ce plângi suflet îndurerat?

Îţi aminteşti iar, trecutul demult uitat?

 

Răspunde tu inimă încleştată!

Lasă-mi o notiţă, un bilet, orice,

Ajută-mă să înţeleg ce boală fără de leac ai…

 

Tu, suflet trist, pe drum fără de întoarcere,

Ai grijă pe unde ajungi,

Cât de departe vrei să fugi.”


Suntem cine suntem?!

Ei daaa… nu credeam ca o sa revin pe blog, defapt mi-am pus in gand ca macar sa revin saptamanal sa mai scriu cate ceva. Woooaaa si cum era la inceput, cand postam zilnic sau cel putin odata la 2-3 zile si stateam si… s-au dus, poate o sa revina depinde de mine, numai de mine. Cum spuneam am revenit, insa am preferat ca acest blog sa fie privat. Vreau ca detaliile, preferintele si tot ce tine de cel care scrie aici sa fie vizualizate doar de cei carora le pasa sau cel putin asa cred. Nu o fac pentru cat mai multi cititori sau pentru cat mai multe comentarii, NU. Prefer sa nu am nici macar un rand scris. Daca considerati, voi cei care imi cititi blogul ca merita, e ok:D, altfel nu-i nici o problema. Fiecare cu parerea sa, nu?

Nu stiu exact cat a trecut de cand n-am mai postat sau cel putin de cand nu mi-am mai aruncat vreo privire pe aici. Nici nu mi-a mai pasat, recunosc. Aproape ca am lasat totul balta. Probabil pentru ca asa am vrut sau pentru ca am uitat. Cert e ca nu dau vina decat pe mine pentru acest lucru.

In fine… postul asta il scriu cu ocazia unui nou inceput. Nu… nu ma refer la scoala, ma refer la faptul ca incep sau cel putin incerc cu ajutorul blogului (pe care l-am neglijat:( stiuuu, forgive me) sa ma descopar pe mine insumi. Pentru cunoasterea de sine, una dintre conditiile principale de baza este sinceritatea fata de persoana ta sau cel putin dorinta de a fi sincer macar cu tine. De cand ne nastem suntem curiosi si atrasi spre a invata lucruri noi, unele captivante altele mai plictisitoare. Decidem in functie de dorinta noastra de a vedea mai departe de ceea ce ni se pare cunoscut. Ne avantam cat putem de mult spre necunoscut, chiar daca uneori realizam ca e prea tarziu sa ne mai revenim si ne indreptam spre ceva extrem de grav. Alegerea ne apartine intr-u totul. Putem da vina pe curiozitate, spunem „nu stiu” atunci cand suntem pusi a da socoteala. Nu vrem deloc sa ne asumam responsabilitatea de a da vina pe noi insine. Intrebam ce mai face, pe cineva cu care n-am mai avut tangente de foarte mult timp. Asta pentru ca… ne pasa? sau pentru ca asa e frumos, sa nu parem nesimtiti. Te-ai gandit vreodata de cate ori i-ai aratat cat de mult il/o apreciezi pe cel/cea de langa tine. Pe acea persoana careia ii spui prieten(a)? Oare ne gandim prea mult la noi? Sau poate suntem orbiti de aparente?

Personal am avut de-a face cu persoane carora prefera sa isi arate toate calitatile doar din vorbe, iar peste ceva timp nici nu se mai gandesc la acest lucru, dimpotriva impart vina altcuiva. Motive? Sunte destule? Adevar? Nici macar nu stim aceasta notiune, acest sens abstract. Cauza? Suntem cine suntem!

Ok, nu spun ca exista si persoane care chiar dovedesc o perseverenta uimitoare. Exista calitati de asemenea, insa si defectele se tin cam in aceeasi masura. Important e sa te cunosti pe tine? Probabil nimeni nu-ti va explica ca singurul proces real prin care omul poate ajunge la desăvârşire nu poate fi decât acela prin care îşi descoperă propriul univers interior. Deseori suntem intrebati despre noi insine, „vorbeste-ne putin despre tine… ” Cati dintre noi ofera o imagine sincera? Suntem tentati sa spunem cat mai multe calitati, unele pe care nu le avem, dar ni le-am dori. Sa minti despre tine in fata altora nu este atat de rau cum e sa te minti pe tine insuti. Si… recunosc, de multe ori ma mint singur.


Praf peste amintiri

Salutare, incepem cu reveniri :-D. Dupa atata timp, dupa atata pauza sau vacanta cum vreti sa-i spuneti, trebuia sa fac ceva, nu? Acest post trebuia afisat pe blog inca din data de 11 noiembrie 2010, pentru cei care ma urmaresc. Nu stiu ce m-a facut sa aman atata timp, insa cert este ca nu am de gand sa ramana doar o ciorna pe acest blog. Lectura placuta in continuare. 🙂

„Te caut… Nimic. Totul in tacere. Aud…. ce aud ? Aud cum pasii tai spre camera noastra se indreptau, candva. Simteam… ce simteam ? Doar iubeam si atat. Si tu si eu aveam secretul nostru. Si totusi… era numai al nostru, nimeni nu ne intelegea, doar eu, doar tu. Si totusi… de ce a trebuit sa fie asa ? Auzeai seara de seara cantecul, acelasi cantec sub care ne-am daruit primul nostru sarut. Aceleasi sentimente pe care fiecare le simteam, indiferent de distanta la care ne aflam. Citeam povesti in care soarele nu apunea niciodata, poezii in care luna niciodata nu uita sa priveasca, sa ne admire pe fiecare in parte, stand unul in bratele celuilalt in palpaitul felinarelor, care acum sunt doar amintiri, amintiri pe care numai noi le vom retine. Ai plecat fara macar sa lasi un semn, un bilet in care sa-mi transmiti acel ADIO, acea simpla formula de la revedere, un adio crud, pe care doar tu si eu il vom simti.

Acum… in bataia inselatoare a vantului sta banca noastra preferata…”


Gândurile unui criminal

Fum de ţigară, vapori de alcool,

Toate plutesc în jurul său…

Iarbă fumată, întocmai filtrată,

N-ai habar de tine, deloc.

 

Visezi şi te opreşti,

Îţi aşezi ţigara şi tragi în piept,

Degeaba, nu se mai întoarce niciodată…

O să poţi sta aşa o veşnicie, un veac,

Tot ce-a fost a dispărut,

N-a mai rămas nimic,

Nimic din toate pe care le ştiai.

 

Te aşezi cât mai confortabil în fotoliul tău de piele albă,

Rămâi un moment cu privirea îndreptată spre paharul de whisky…

Iar apoi, totul revine pe fundalul cortinei fumului de ţigară proaspăt.

 

Şi… Bang! asta a fost ultima lui clipa din viata sa, ultima sa rasuflare;

Iar pistolul îi ateriză, pe genunchi.

 

Notă : desenul din dreapta este preluat cu acordul lui Laurghita.


Ultim dialog

– Vreau sa plec, sa plec cat mai departe, sa incep daca se poate o noua viata.

– De ce spui asta acum, in ultima zi a ta in aceasta lume ?

– Nu astept sa mor, astept un alt inceput, nu sfarsitul.

– Si esti pregatit pentru aceasta schimbare, om simplu ale carui idealuri se vor risipi odata cu rasaritul ?

– Trei copii am avut la viata mea, doua fete si un singur baiat. Doar baiatul mai traieste, iar sotia… ma asteapta si ea impreuna cu cele doua fiice…  Averea mea am risipit-o in anii de tinerete. Eh, ce vremuri… Am avut o viata plina, nimic nu mi-a lipsit. Distractiile au fost mereu primele prioritati ale mele… da si bineinteles banii. Afacerea acum e in prag de faliment, nu stiu ce va face Winfred cu toate datoriile pe care le are … (gandindu-se mai bine)

– Ai fost un risipitor in tinerete, un avar al familiei, un nenorocit al acestei societati, iar acum, abia acum iti dai seama ce ai facut ? Aici pe patul de moarte ? Omule ai avut la dispozitie 78 de ani pentru asta, altii ar fi vrut sa traiasca ca tine, unii mor si la o saptamana dupa ce se nasc, iar tu, saptezeeeci si ooopt de ani ! Spune tu omule cu ce i-ai ajutat pe altii sau ce lucruri bune ai facut tu pentru aproapele tau ?

– Am cumparat casa vecinului, insa da. Omul nu mai avea ce sa vanda pentru a mai face fata cheltuielilor familiei iar eu m-am oferit sa i-o cumpar ca sa-l ajut cu banii. Nu a costat mult oricum. Stiu ca o data cand eram la varsta de 24 de ani, am infiintat o afacere pentru cei tineri. Fiecare trebuia sa doneze bani sau sa participe cu orice act caritabil pentru cei nevoiasi. Pacat insa ca am platit niste prieteni pentru a juca rolul acestora. Mda… asta a fost prima mea afacere „caritabila” si profitabila in acelasi timp. Daca stau bine sa ma gandesc, cand a devenit major, Winfred si cu mine am mers la cazino si am petrecut o noapte intreaga alaturi jocuri de noroc, bautura si prostituatele de prin baruri. Ei astia da ani.

– Si, esti mandru, nu ai nici un fel de remuscare pentru aceste fapte ale tale ?

– Recunosc. Acum, pe acest pat de moarte simt un gol in suflet, ca si cum viata mea ar fi fost o totala pierdere. Simt ca nu am realizat nimic important. Parca… toate zilele au fost la fel. Cred ca doar cand m-am casatorit am avut cateva griji si emotii (fata de socrii), in rest niciodata nu mi-a pasat de nimic. Intotdeauna am considerat ca daca vei fi bine dispus vei trece peste toate; iti trebuie doar indiferenta… (tacut si ingandurat)

– Daca maine te-ai naste din nou si ai relua viata de capat, pas cu pas pana cand ai realiza ceea ce faci, ai proceda tot la fel ?

– Asta e o intrebare care mereu mi-a pus probleme in ultimii ani. Pana si fiul meu m-a intrebat exact acelasi lucru de cateva ori. Daca maine as avea iarasi varsta unui nou nascut, iar peste 18 ani varsta unui adolescent, probabil tineretea mea ar depinde de educatia mea. Parintii mei au avut o atitudine indiferenta si rece fata de mine, m-au tratat ca pe o cunostiinta, niciodata ca pe un copil sau ca pe cineva din familia lor. Cred ca asta a fost si cauza care mi-a influentat crezul in intreaga viata „Vorbele dor, dar durerea este provocata de indiferenta.” Sunt constient ca acest fapt in a-mi relua viata de la capat este total irealizabil. Nu am nici cea mai mica indoiala, insa tind sa cred ca exista cineva dincolo de constiinta noastra si de aceste lucruri pamantesti. Mereu am fost intrebat „Crezi in Dumnezeu, in rai si in iad ?” Iar acum, la saptezeci si opt de ani pot raspunde ca Da, cred in sfarsit ca cineva a fost prezent la fiecare fapta pe care am savarsit-o. Imi pare rau, Winfred, imi pare rau Agatha, Serena, dar cel mai rau imi pare pentru scumpa mea sotie, Elisabeth, pe care am admirat-o si iubit-o in toti acesti ani.

– Maine toate acestea vor disparea, tot ceea ce ai strans intr-o viata nu-ti vor mai fi de folos in cele ce vor urma. Grija pentru toate aceste bogatii va disparea si o data cu ea si tu. Trupul iti va fi incinerat de catre nora ta iar banii vor fi impartiti adevaratilor saraci de insusi fiul tau Winfred. Singura amintire pe care o vei lasa acestei lumii va fi piatra de mormant si zvnorile care vor circula in urma mortii tale mult asteptate. Vei vedea…