Category Archives: „EU”

Praf peste amintiri

Salutare, incepem cu reveniri :-D. Dupa atata timp, dupa atata pauza sau vacanta cum vreti sa-i spuneti, trebuia sa fac ceva, nu? Acest post trebuia afisat pe blog inca din data de 11 noiembrie 2010, pentru cei care ma urmaresc. Nu stiu ce m-a facut sa aman atata timp, insa cert este ca nu am de gand sa ramana doar o ciorna pe acest blog. Lectura placuta in continuare. 🙂

„Te caut… Nimic. Totul in tacere. Aud…. ce aud ? Aud cum pasii tai spre camera noastra se indreptau, candva. Simteam… ce simteam ? Doar iubeam si atat. Si tu si eu aveam secretul nostru. Si totusi… era numai al nostru, nimeni nu ne intelegea, doar eu, doar tu. Si totusi… de ce a trebuit sa fie asa ? Auzeai seara de seara cantecul, acelasi cantec sub care ne-am daruit primul nostru sarut. Aceleasi sentimente pe care fiecare le simteam, indiferent de distanta la care ne aflam. Citeam povesti in care soarele nu apunea niciodata, poezii in care luna niciodata nu uita sa priveasca, sa ne admire pe fiecare in parte, stand unul in bratele celuilalt in palpaitul felinarelor, care acum sunt doar amintiri, amintiri pe care numai noi le vom retine. Ai plecat fara macar sa lasi un semn, un bilet in care sa-mi transmiti acel ADIO, acea simpla formula de la revedere, un adio crud, pe care doar tu si eu il vom simti.

Acum… in bataia inselatoare a vantului sta banca noastra preferata…”

Anunțuri

Imi pare rau…

I`m sorry for all what I said,

Sorry for waiting me all this time,

Sorry for hopes, whishes that you get

Sorry for broken true feelings,

Sorry for all…


Doar eu si tu…

Doar eu si tu, doar un sarut, doar un minut.

Vrei sa pleci ?

De ce ?

Chiar nu ramai ?

Tu chiar ai uitat, ce dor simteam…

Cand rezemati spre luna plina noi priveam.

Doar eu si tu, doar un sarut, doar un minut.

 

Chipul tau, soare imi era,

Umbra ta, in noapte se adeverea,

Dorinta ta, lege se chema.

Plangeam cu lacrimi de tristete…

Doar noi, sub dragostea acelor timpuri

Uitate de lume, sub ploaie de sentimente

Puternic nemiscate de usoare regrete.

Doar eu si tu, doar un sarut, doar un minut.


Incotro mergi straine ?

Degeaba, aproape nu mai are sens nimic… Totul pare ca se indreapta spre alt drum, alta strada, de ce nu si autostrada ? Poteca mea e inchisa, e inca in constructie si nimeni n-o va termina, doar „Eu” voi putea. Atat de inzapezit mi se pare fiecare ascunzis acuma. Nu mai vreau nimic, pe nimeni, gata, pa. Mergi in pace, oricine ai fi. Nu te mai vreau, s-a terminat, totul e inchis. Ora sapte a trecut, mergi acasa. De fiecare data vreau sa fug, dar asta stiu ca n-are rost, asa ca… nici macar n-am de ce sa incerc, nu? Pot fugi, dar nu ma pot ascunde. Nu vreau sa fiu un las. E drumul meu, nu aici, nu tocmai cu mine…

O cascada de ranjete ironice clatina fiecare piatra din temelie. Strada ta, strada lui, a mea. Ne paste pe toti inundatia dezastrului, si… degeaba; prea putini fac ceva in legatura cu asta. Ai nevoie de o lopata pentru rabdare? Cumpara-ti !!! Nimeni nu ti-o va da gratis, nimeni nu te va ajuta, obisnuieste-te cu asta.

„Eu” ?

Ce-i cu mine ? Nu cer nimic de la nimeni. Astept in acelasi colt al meu, acolo unde numai eu lucrez, in rest, NIMENI. Doar „Eu”. Am rabdarea mea acolo, stiu a cugeta departe, nimeni nu banuieste asta, doar „Eu” si poteca mea jalnica o stim prin padurea asta de tristete. Speranta ? Hmm… e doar un alt basm poate; sau… poate va aparea si ea, candva, undeva, cumva. (adica niciodata)

Nu exista nu stiu, asa e, ai dreptate. Nu vreau !… da, asta e raspunsul corect. Iar eu prefer sa raspund corect, nu vreau, nu mai vreau. Nu ma dau batut, asta e cert, dar… acolo unde astept in zadar, mai bine lipsa. Punct si nu vreau. Trec deja la urmatoarea masuratoare. Vreau doar sa termin de pavat poteca mea deplorabila si doar atat; pentru ca „Eu” sunt ala care munceste aici, „Eu” sunt ala care aduce si livreaza tot ce se afla in prezent aici, doar „Eu” si atat, nimic mai mult, shhhh. Gata, hai acasa, tura s-a terminat. Maine o luam de la capat si tot asa. Unde esti speranta ? Acasa ? Dormi ? Bine faci, acolo sa ramai, n-am nevoie de tine…


„EU” (1)

Viitor, speranta, catastrofa.

Prezent, rece, tensiune.

Trecut, tristete, melancolie.

Si… „Eu”. Toate intr-unul singur, doar „Eu”. Candva ma aflam singur intr-o padure a tuturor starilor. Am explorat optimismul, am invatat tot ce se putea despre el, iar cand ma asteptam sa-l aleg, am renuntat. Totul doar intr-o fractiune de secunda. Asa e viata… Totul depinde doar de o clipa si gata. Te trezesti intr-o realitate diferita de existenta ta. Am luat-o la pas din valea tristetii si a amaraciunii, pana in varful iubirii si al fericirii.

Nu stiam ca acea „drumetie” va fi… ei bine, va fi chiar viata mea. Atat de putin timp, si atatea de vazut. Credeam ca n-o sa mai am timp sa ajung peste tot. Si pot spune ca tot n-am reusit in totalitate. Mai am atatea de descoperit. Ma aflu doar in primii ani de expeditie si deja sunt mandru ca am reusit sa-mi duc la bun sfarsit „obiectivele”. Atat de naiv, cateodata. Ah.. mai am atatea de invatat.

Brazii care se afla in acest moment langa mine par a fi prea binevoitori. Si… chiar sunt. Ma bucur ca se afla aproape de mine. Ce m-as face fara ei… Furtunile de tristete ce se abat aproape zilnic sunt absorbite pe deplin de masivitatea si potentialul acestora. Si totusi… cateodata unele picaturi ma ating si pe mine.

Of, ce n-as da sa rascolesc padurea asta in intregime. Tocmai ce am ajuns la prapastia amaraciunii. Atata efort si pentru ce ? Pentru a da piept cu acest gol infundat ? Poate ca da, poate ca nu. Sunt curios cum o voi traversa. Mereu trebuie sa existe o solutie de a merge mai departe. Asa se intampla de fiecare data. Cand vrei sa cobori, defapt urci; iar cand urci, ajungi brusc la pamant. Oare viata e dreapta ? Banuiesc ca nu 😀 Oricum ar fi, trebuie sa merg mai departe. Mai e mult pana se insereaza, iar eu tocmai ce am poposit de trei ori pana acum. Odata in desertul sperantei pierdute, odata la cascada entuziasmului nesfarsit, iar acum tocmai ce am dat de acest obstacol, aceasta prapastie; care se pare ca sfarsit nu are. Sper sa nu cad, si totusi ma avant cu putin curaj. Atata lasitate ? De ce? Poate ca riscul de a ramane pierdut pe viata conteaza destul de mult.

Si astfel calatoria continua, spre un nou necunoscut, spre o noua palpitanta destinatie, spre un noua competitie; aceea de a ramane in viata si cu capul pe umeri, bineinteles.


Un ideal fantezist

Cand ma gandesc iar la acele vremuri de neuitat, alaturi de tine, in acea seara senina de vara, unde numai stelele si luna ne-au fost martori la prima noastra intalnire; simt cum intreg trupul mi se cutremura, cum inima imi tresalta de fericire, de iubire. Credeam ca te-am pierdut dupa acel interminabil apus de soare, in care emotia traita intens impreuna cu comoara mea de aur, avea sa fie cea care imi starnea cele mai sincere sentimente. Nu stiam daca si tu simteai aceeasi afectiune, aceeasi patima cu care eu iti eram devotat. Poate ca peste ani, nu-si va mai aduce nimeni aminte, acea zi de 11 august, in care doar dragostea eterna inflorea cu pasi repezi intre doi tineri visatori, lipsiti de orice grija lumeasca, singura preocupare fiind aceea de a se avea unul pe altul, intr-o singura clipa de fericire, intr-un singur ceas de romantism, intr-o singura seara de amor. Parca si acum iti aud glasul sublim si bland prin urechile infundate de strigatul nebun de iubire, cuprins doar de inocenta unei fete al carui destin avea sa fie incrucisat de simpatia unui baiat fara culmi de izbanda in ceea ce priveste dragostea.

Amintirea primului nostru sarut si acum ma tulbura, insa, acesta la fel ca si orice imagine bine pastrata in memorie, ramane doar un ideal, o alta fantezie. Sper ca imbratisarea ta de atunci sa fie una care nu se va irosi in nici un moment, in nici o imprejurare, ci doar va ramane o alta dulce si cruda amintire.

Tu vei fi totul pentru mine, apa, aer, pamant si foc, si de aceea iti spun ca nu te voi uita niciodata. Orice nou inceput are un sfarsit si orice sfarsit are un nou inceput ! 🙂

Al tau devotat iubit,

Radu