Category Archives: Natura

Sfârşit-început…

Uite ca, s-a dus si prima luna de toamna… Unii dintre noi am asteptat-o, altii nu :)) Ca de obicei, timpul nu iarta pe nimeni, nici macar pe mama natura iar asta se vede an de an… Deeeci, pot spune ca luna septembrie semnifica un nou inceput ( de scoala ); din pacate sau din fericire… Unii dintre noi sunt fericiti pentru ca pasesc  spre un nou drum, cel al primei zi de scoala din viata lor sau al primului an de liceu. Altii sunt deja săturati pana peste cap de scoala si alte chestii. Insa activitatea asta „frumoasa” face parte din viata noastra, toti trecem prin asta, indiferent daca vrem sau nu. Vara din pacate s-a sfarsit si odata cu ea si vacanta mult asteptata an de an :X Of, of, amintiri vara de vara as putea spune…
Totul pare ca nu ma vrea sa stea pe loc. Ah… nici acum nu-mi vine sa cred ca sunt unde sunt si ca ma indrept spre a deveni adult… Totusi, trebuie sa-mi accept soarta cu demnitate; victorie sau infrangere, asta nu e o scuza sa nu fi constient de ceea ce faci.
O sa ne fie dor la toti de vara, asta e clar, dar wow… fiecare anotimp are ceva bun in el, ploaie/soare, zapada/frig, ce mai conteaza, trebuie sa ne bucuram de ele. Anii trec, viata trece, si odata cu ea si noi ne ducem. Inca nu plangem dupa tinerete, dar ne dau lacrimile pentru copilarie… si… asta e doar inceputul. Mai avem mult de parcurs in viata, iar acesta e doar un sfarsit-inceput, doar o alta raza de lumina sau doar o picatura de intuneric pe soseaua noastra cu un singur sens. Nimic nu e intamplator, totul are un inteles.


Cand ploua…

Totul incepe sa capete mister… Demult mi s-a parut faptul ca, atunci cand incepe a picura in atmosfera pluteste o stare de suferinta sau de extaz. Cand ploua, totul pare ca este nedefinit, ca ia o mare amploare ceva. Cand ploua, poate ca cineva plange amarnic sau rade innecat de propriile sale lacrimi.

Spre exemplu, primavara ploile par a fi lacrimi de fericire; vara cand precipitatiile devin din ce in ce mai tulburente si zguduitoare, picurii repezi care se astern fara pic de ragaz, demonstreaza lacrimi coplesitoare, pline de trairea acelui moment, precum o despartire, o moarte devastatoare, o logodna (lacrimi de emotie).

Insa toamna mi se par a fi cele mai nostalgice si melancolice descarcari. Atunci cand ploaia dureaza mai bine de o zi, am impresia ca cel/cea care sufera exprima doar durere, tristete, care sigur nu-i va trece ei/lui intr-un timp foarte scurt.

De fiecare data cand ploaia ma prinde afara, dar mai ales cand sunt neinsotit de nimeni altcineva, incep parca sa iau parte la durerea, la tortura la care este supusa acea persoana, la trairea acelui moment de „cel care isi varsa amarul peste noi toti”. Poate ca si el/ea cauta pe cineva cu care sa-si impartaseasca suferinta purtata cu atat devotament. Insa „persoana” incepe sa se simta si mai singura si mai neajutorata. Toti cei de afara cand observa primele semne de smiorcaiala incep sa se grabeasca a ajunge acasa pentru a nu se simti oarecum implicati. Dar cand avem impresia ca suntem la adapost, scoatem un cap pe fereastra si realizam ca nu il/o putem ajuta cu absolut nimic, decat sa stam si sa luam parte la amaraciunea/bucuria/tristetea/mangaierea de care are parte… iar umbrela; umbrela pe care fiecare dintre noi o poarta deasupra capului atunci cand se dezlantuie, semnifica doar ignoranta pe care i-o dovedim acelei „persoane”.

Lacrimile care se varsa pe intreaga suprafata a Pamantului sunt date la o parte tocmai de noi oamenii, de fiintele cele mai evoluate si mai inteligente  ale acestei lumi. In rest, iar aici ma refer la pretioasa natura, omul stie cum „s-o ingrijeasca cel mai bine”. Ne place s-o distrugem incetul cu incetul, pana cand nu va mai putea.

Oare „lacrimile” sunt singura cale de a suferi ?


Nu-ti uita radacinile

Apusul de soare tocmai se instalase pe cer, iar frunza mereu verde tot zbura, aruncata dintr-o parte intr-alta de adierea sumbra si misterioasa a vantului. Mereu se gandea unde va purtata, dar niciodata nu anticipa intocmai. De fiecare data ajungea pe alta strada, in alta gradina si tot asa.

Primavara trecuse, iar frunza incepea sa capete o nuanta din ce in ce mai intensa. Verdele crud stralucea la fiecare atingere a soarelui. Vara, frunza incepea mereu sa zburde in natura, fara griji, mereu gandindu-se la distractie si voie buna. Trecand si vara, toamna tocmai ce se apropia, iar frunza nu stia daca va rugini precum auzise de la celelalte prietene. Furtunile tot mai dese incepeau s-o determine sa-si piarda speranta. Insa distanta pe care o parcurgea mereu, nu o lasa sa dea inapoi. Se simtea singura intr-un fel. Si cand sperantele aproape ca i se naruiau, frunzulita incepu sa observe ceva foarte familiar… era acelasi artar pe care il vedea mereu in aceasta perioada a anului. De abia atunci a inteles de unde pornise. Acel artar era cel care ii daduse viata intr-o buna zi, o crescuse ca pe propriul copil.

Astfel in cele din urma, cei doi erau din nou impreuna, iar iarna grea, care alerga cu pasi repezi spre acel loc, nu-i mai nelinistea, pt ca dragostea lor era nesfarsita si nimeni nu le-o putea lua.


Raiul pe pamant

Oare nu va-ti simtit niciodata „pe un picior de plai, pe-o gura de rai” ? Nici eu nu cred ca am atins exact aceasta afirmatie insa putin da. Am realizat ca in natura este locul unde ma simt poate cel mai bine, insa fara a fi deranjat de altii. Nu stiu de ce, dar atunci cand vreau sa „meditez” imi place sa fiu doar eu si atat. Cateodata nu suport compania altora, iar de aceea ajung sa ma refugiez doar in mine insumi. Probabil ca unii m-ar crede nebun :)) insa poate ca aiurez si asta e tot.

Inca din trecut natura avea ceva aparte, ceva ma atragea spre ea, spre un mister nedezlegat, stiut doar de cei care traiesc intr-u totul in aerul proaspat si plin de libertate. Daca ar fi sa alegi intre a te refugia pe munte si sa stai la puscarie nu stiu cati ani, presupun ca majoritatea ar alege mangaierea naturii. Eu unul asta as alege 🙂

Atunci cand vrei sa evadezi din „jungla” urbana unde vrei sa te indrepti ? Unii ar zice la mare, altii ar alege muntele. In cazul meu ar fi muntele, iar asta doar pentru ca la mare imi place doar sa ma distrez, in rest nimic; in timp ce la munte le ai pe toate : aventura, iarba verde, aer curat, un gratarel, un pui de somn la umbra unui copac, pescuit sau vanatoare, iar daca ai noroc poate dai si de o piscina… si bineinteles zapada asteptata de fiecare dintre noi iarna.

Cateodata ti se ia de tot ceea ce faci, vrei sa scapi de „sef”, de stresul zilnic, de traficul insuportabil si alegi sa pleci si sa te relaxezi in natura. Oare ce ne-am face noi fara ea?… Astazi am ajuns din fericire intr-un loc, in care n-am mai fost de mult timp, dar care m-a facut sa realizez unde merita cu adevarat sa stai singur, singurel. Asezat pe un muschi fraged de pamant, deasupra unei coline de pamant, mi-am zis sa admir imprejurimile. In fata mea se afla muntele, plin de fel si fel de nuante de verde. Adierea usoara a vantului, dar si tornada de frunze, imi starneau o oarecare banuiala. Tremurul crengilor ma facea sa cred ca nu sunt singur si chiar nu eram. Priveam de la radacina fiecarui copac pana in adancul cerului si imi dadeam seama ca eu ocup un spatiu in plus, eu unul doar eram un spectator ratacit intr-o tribuna demult abandonata. Distanta pana la nori mi se parea foarte mica, desi in realitate nu este asa. Varfurile muntilor aproape ca imi dadeau impresia unei granite libere spre al IX-lea cer. Poate ca doar natura isi spunea cuvantul. Omul, adica eu eram cel care doar privea, insa nu facea nimic, nici bine, dar nici rau. Poate ca doar eram un element neutru intr-un circuit cat se poate de natural. Oare natura de ce ne protejeaza de fiecare data, iar noi aproape deloc pe ea? Verdele care il observam la fiecare colt imi deschidea o poarta, o usita a iubirii pentru natura. Brusc, mi sa parut ca sunt urmarit… M-am uiat imprejur si nu am sesizat nimic, cu exceptia a catorva insecte care roiau in jurul meu. Nu le-am dat atentie si m-am ridicat in picioare sa ma uit inca odata. Imi era frica, insa… Natura era cea urmarita. Poate ca stand acolo si doar „meditand” daunam. Pericolul pe care il puteam declansa, imi era adulmecat de toti. Natura voia doar ca eu sa nu exist poate… Si poate ca avea dreptate, s-a saturat si ea de cate i-am facut, defrisari, poluare in toate modurile, gunoaie aruncate la tot pasul, braconaj dar si vanarea de animale pe cale de disparitie, ne face sa fim unici, da exact, noi oamenii suntem unici. Insa distrugerea treptata a naturii, ne da dreptul de a fi stapanii necruatori a tot ceea ce este viu. Poate ca ne vom da seama doar cand nu vom mai avea slugi. Atunci vom realiza ca noi suntem slugile, noi suntem cei supusi, nu ceilalti. Incepand cu anul 2000 cred, am inceput sa ne dam incetul cu incetul seama de pericole, insa intr-o masura tot indiferenti am ramas. Desi ne credem cele mai inteligente fiinte, nu suntem in stare sa avem grija de ceea ce ne-a fost dat sa avem pentru a deveni ceea ce suntem.

O urma de noroi se poate sterge, dar o mlastina nu mai poate fi curatata.